slide2 - Galerie slider
slide4 - Galerie slider
slide3 - Galerie slider
slide5 - Galerie slider
slide1 - Galerie slider

Așezarea preistorică Păuleni Ciuc ““ Ciomortan | “Várdomb - Dâmbul Cetății“, jud. Harghita

Poziționarea geografică

Așezarea se află la cca. 8 - 10 km nord-est de municipiul Miercurea-Ciuc și la cca. 1 km nord - est de satul Șoimeni (Csikcsomortán), comuna Păuleni Ciuc, județul Harghita, în locul numit de localnici Várdomb - Dâmbul Cetății.

Situl este amplasat pe un promontoriu natural cu altitudinea absolută de 882 m. Acest loc oferă o bună vizibilitate asupra Depresiunii Ciucului și totodată un bun control al punctelor de comunicație din Carpații Răsăriteni. Din sud promontoriul era mărginit de o pantă accentuată și înaltă a văii pârâului Remetea – afluent al Oltului, iar la nord curge alt pârâu afluent al Remetei(Fig. 1).

 

Istoricul cercetărilor arheologice

Situl a fost descoperit și consemnat științific drept cetate dacică în perioada interbelică, de către arheologul clujean Alexandru Ferenczi. Primele săpături arheologice au fost întreprinseaici în anul 1954 de Muzeul Secuiesc al Ciucului, iar apoi, în anii 1956, 1960 și 1967, de către Muzeul Național Secuiesc sub conducerea lui Székely Zoltán (Fig. 2).

Cercetările întreprinse atunci au stabilit că de fapt, aici a fost o așezare locuită în mai multe perioade, cu mult înaintea dacilor. Prima locuire a fost atribuită civilizației eneolitice Cucuteni-Ariușd. Ulterior, după cum reieșea din săpăturile efectuate de Székely Zoltán, așezarea a fost locuită de comunitățile culturii Coțofeni, ca apoi, în perioada mijlocie a epocii bronzului, aici să se stabilească purtătorii culturilor Ciomortan și Wietenberg. Székely Zoltán nu a reușit însă să stabilească cu exactitate dacă vestigiile acestor două manifestări culturale ale epocii bronzului aparțineau locuirilor distincte sau doar uneia singure combinând două componente culturale. Fortificațiile așezării - valuri și șanțuri de apărare - au fost încadrate în epoca bronzului, fără alte precizări (Fig. 3). Contrar aprecierii lui Al. Ferenczi, săpăturile din anii '50 - '60 nu au descoperit vestigii dacice, deși, conform unor informații mai vechi, acestei așezări i-ar fi aparținut o sabie din fier și câteva monede romane.

Trebuie menționat că primele săpături arheologice din această așezare s-au efectuat pe suprafețe mici, ceea ce nu a permis descoperirea unor locuințe sau a altor complexe. De fapt, cercetările se limitaseră la stabilirea principalelor perioade de locuire, cel mai notabil rezultat al investigațiilor fiind descoperirea unei manifestări culturale din epoca bronzului, introdusă la scurt timp în circuitul științific sub numele de „cultura Ciomortan" (termen derivat de la una dintre variantele denumirii maghiare ale satului Șoimeni - Csomortán).

După ce săpăturile au fost abandonate, așezarea a atras numeroși căutători de antichități, care, prin săpăturile lor neautorizate, au adus prejudicii irecuperabile acestui important sit arheologic.

 

Cercetarea arheologică realizată de Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni în perioada 1999 – 2009

Din suprafața totală a sitului de circa 6000 mp, până în momentual actual al cercetărilor arheologice a fost finalizată o suprafață de circa 300 mp, aproximativ 5 %.

Astfel, spre deosebire de aprecierea anterioară, conform căreia prima locuire în așezare ar aparține unei faze "destul de târzii" a culturii Ariușd-Cucuteni, s-a precizat că aceasta, de fapt, datează din perioada timpurie a culturii menționate (A2).

Cele 10 campanii de cercetare arheologică sistematică au adus la lumină complexe de locuire ce datează din perioada epocii cuprului (culturile Cucuteni-Ariușd, Bodrogkeresztur și Coțofeni, 4500 – 3600 î. Hr), epocii bronzului mijlociu (culturile Costișa - Ciomortan și Wietenberg 2000 - 1500 î. Hr.) și din perioada epocii fierului (cultura geto-dacică, datare 500 – 100 î. Hr.).

 

Descrierea sitului

În lumina cercetărilor efectuate până în prezent, evoluția așezării de la Păuleni Ciuc -Ciomortan se prezintă în felul următor. Inițial, pe locul respectiv a existat un promontoriu natural, de formă ovală, cu suprafața de cea. 50 x 80 m și înalt de cea. 3 m. Din sud promontoriul era mărginit de o pantă accentuată și adâncă a văii pârâului Remetea - afluent al Oltului. La nord, în imediata apropiere a promontoriului, curgea alt pârâu (Nyirpataka) -afluent al Remetei. Fiind ferit de potențialii inamici, acest loc oferea bune condiții de securitate: accesul în așezare a fost ușor de controlat, din sud ea fiind limitată de o pantă accentuată a văii Remetei, din nord — de pârâul Nyirpataka și malul înalt al promontoriului. Din vest singura cale de acces spre promontoriu trecea printr-o șa îngustă de cea. 15 m. În același timp, așezarea avea poziție importantă în ceea ce privește legăturile cu teritoriile din jur: pe cursul ambelor pâraie din vecinătatea sa, se putea ajunge ușor la principala arteră hidrografică din zonă — râul Olt, legătură care înlesnea accesul în toată Depresiunea Ciucului, inclusiv la bogatele zăcăminte de cupru de la Bălan aflate la cea. 25 km spre nord. Adăugăm și faptul că acest loc se află în mijlocul uneia dintre cele mai importante căi de legătură dintre Moldova, Depresiunea Ciucului și centrul Transilvaniei (Fig. 4).

 

 

Prezentarea descoperirilor

 

EPOCA CUPRULUI

 

Locuirea Ariușd - Cucuteni -Tripolie (4500 – 3600 î.Hr.)

 

În mileniul V î. Hr., Europa Răsăriteană, arie de convergențe culturale, cunoaște o deosebită înflorire a civilizației eneolitice. Între creațiile strălucite de aici se remarcă cultura Cucuteni-Ariușd-Triplolie. Este, fără îndoială, singura cultură preistorică europeană care poate rivaliza cu civilizațiile „înalte” din Orientul Apropiat. Dnumirea de cultura Cucuteni-Ariușd-Tripolie a fost dată după descoperirile din stațiunile eponime de la Ariușd – din județul Covasna, în apropiere de Sfântu Gheorghe; Cucuteni – din județul Iași, în apropiere de Târgu Frumos, și Tripolie – din Ucraina, nu departe de capitala Kiev.

Locuirea Ariușd de la Dâmbul Cetății este atestată prin descoperirea dărâmăturilor mai multor locuințe incendiate. Locuințele aveu una sau mai multe încăperi și erau așezate una lângă cealaltă pe marginea promontoriului, în formă de semicerc (Fig. 5). Zona centrală a promontoriului a fost lăsată liberă și utilizată probabil pentru alte activități. În locuințe au fost descoperite vetre de foc ce aveau forme și dimensiuni variate. La amenajarea vetrelor de foc se foloseau pietre plate “pat” peste care era aplicat un strat de lut bine netezit pe partea superioară.

Locuința 5 a fost descoperită în partea de nord / nord-est a sitului la – 2,4 m, sub valul de pământ ce fortifica așezarea în perioada epocii bronzului mijlociu. Locuința avea forma probabil rectangulară și a fost cercetată pe suprafața de 12 x 4,5 m. Orientarea locuinței era pe direcția nord-vest/sud-est, cu laturile lungi poziționate înspre răsărit și apus. Datorită diferenței de nivel a pantei naturale a terenului locuința a fost compartimentată în două încăperi denumite convențional Încăperea A și B.

Încăperea A era amenajată înspre panta naturală a dâmbului. Pentru obținerea unei suprafețe plane a fost nevoie de o suspendare a podelei pe o structură formată din bârne de lemn despicate, așezate paralel una lângă cealaltă, peste care a fost aplicat un strat de lut ce avea grosimea de circa 10 – 20 cm. Diferența de nivel dintre Încăperea A și Încăperea B era de circa 0,8 – 1 m. Suprafața superioară a podelei era dreaptă, iar pe pământ au rămas amprentele bârnelor ce făceau parte din structura podelei.

Încăperea B a fost amenajată în partea sudică a complexului și era formată dintr-o aglomerare compactă de lut puternic ars. Structura acestei podele era asemănătoare cu cea din Încăperea A, diferența consta în faptul că distanța între podeaua de lemn și sol era mică datorită faptului că terenul era plan (Fig. 6).

Pe podeaua locuinței au fost descoperite peste 25 vase întregibile, dintre acestea s-a remarcat unul spart în situ, de tip suport - fructieră. Fructiera are piciorul relativ cilindric, buza puternic evazată, iar pe fondul roșu al vasului au fost pictate cu alb motive spiralice în forma literei S, cârlige spiralice simple și semicercuri (Fig. 7).

 

Locuința 21 a fost descoperită în partea nordică a sitului, în imediata apropiere a Loc. 5 - Încăperea A, la vest de aceasta. Partea superioară a locuinței a fost descoperită la – 2,6 – 2,8 m. Locuința a fost cercetată pe suprafața de 3,8 – 4 x 2,5 – 3 m și era orientată pe direcția nord-vest/sud-est. Locuința a fost cercetată parțial deoarece o parte din ea se află sub martorul vestic al S.1.

Podeaua locuinței a fost amenajată după ce în prealabil s-a efectuat o săpătură până la stânca naturală a dâmbului. Pentru a se obține nivelarea podelei s-a folosit o cantitate mare de pietriș și pământ local, ce a fost apoi puternic tasat. Grosimea podelei avea circa 15 – 25 cm și prezenta pe alocuri urmele unor refaceri (Fig. 8).

Pereții au fost săpați în pământul local și au fost lutuiți cu mai multe straturi de lipitură (2 sau 3 starturi). Colțul de sud-est al peretelui a fost distrus. Lângă peretele sudic a fost descoperit un vas de tip suport, căzut pe o parte.Latura de est a peretelui locuinței era deteriorată. Reparațiile peretelui au făcut ca unghiul locuinței să fie rotunjit spre fund.

Acoperișul a fost construit probabil cu materie organică, deoarece sub dărâmături s-au găsit resturi consistente de arsură. 

La nivelul podelei, în partea de nord-est a locuinței a fost descoperită o groapă de dimensiuni mari, utilizată probabil ca groapoă de provizii.

Inventarul acestui complex este sărac în comparație cu cel al Loc. 5. Lângă peretele sudic a fost descoperit un vas in situ de tip suport (Fig. 9), acesta are o formă zveltă și este prevăzut cu două perforții în zona superioară dispuse simetric, interiorul vasului a rămas gol iar pe suprafața exterioară a fost pictat cu motive spiralice albe pe fondul cărămiziu.

În groapa de provizii a fost un vas mare, ce are pereții chiar pe peretele gropi, are forma bitronconică, partea superioară este frumos ornamentată cu caneluri late în formă de semicerc, buza evazată și pictată cu alb, pe gât este pictat cu linii fine de culoare albă în formă de spirale culcate, întrerupte de cercuri în interiorul cărora se află puncte albe (Fig. 10).

 

Printre dărâmăturile locuințelor s-au descoperit numeroase elemente de cultură materială, dintre acestea remarcăm: vase ceramice pictate cu vopsea albă, cu decorul realizat prin linii geometrice, din faza de început a culturii Cucuteni-Ariușd (Fig. 11); capace de vase ceramice nepictate și pictate bicrom (Fig. 12); vase ceramice pictate tricrom cu alb, negru și roșu, cu motive în bandă unghiulară (Fig. 13); polonice cu cupa semisferică și coada lungă, pictate tricrom cu motive semicirculare (Fig. 14); vase ceramice canelate sau ornamentate cu incizii fine – striuri (Fig. 15); obiecte de uz casnic: unelte din cupru (Fig. 16); unelte din silex (Fig. 17); unelte din piatră (Fig. 18); podoabe din os și corn (Fig. 19) și diverse obiecte de cult realizate din lut ars, în special plastică antropomorfă (Fig. 20), dintre acestea s-a remarcat o statuetă antropomorfă feminină cu brațele în adorație, de dimensiuni mari (peste 30 cm), cu sânii și ombilicul evidențiat prin proeminențe conice iar sexul reprezentat printr-o linie incizată (Fig. 21); toate aceste descoperiri aparțin fazei de maximă dezvoltare a locuirii cucuteniene din această așezare.

În faza finală de locuire Ariușd-Cucuteni, locuințele au fost de structură ușoară și erau construite mai aproape de partea centrală a platoului promontoriului. Materialul ceramic descoperit în interiorul acestora este de calitate mai proastă, specia ceramică pictată întâlnindu-se mult mai rar. Cele două vetre de foc descoperite până acum, au fost realizate printr-o adâncire în nivelul eneolitic – reprezentat aici de dărâmăturile Loc. 5. Aveau forma circulară, cu plita formată din lipitură fină și pavajul realizat din pietre plate. Acestei etape îi corespunde un altăraș de cult (masă de cult), descoperit in situ, format dintr-o cupă conică și o masă cu patru picioare, lipite între ele (Fig. 22).

 

Locuirea Bodrogkeresztúr

Aproximativ în prima jumătate a mileniului IV î. Hr., purtătorii culturii Ariușd-Cucuteni au părăsit așezarea, locul lor la scurt timp după aceea fiind ocupat de purtătorii culturii Bodrogkeresztúr. Noii locuitori ai așezării au avut aici o locuire de scurtă durată, ale cărei urme sunt atestate de fragmente ceramice izolate (Fig.23).

 

Locuirea Coțofeni

Următoarea locuire îi aparține fazei de început a culturii Coțofeni datând din ultimele secole ale mileniului IV î. Hr. Vestigiile din această perioadă dezvăluie o locuire mai puțin consistentă decât cea din vremea culturii Ariușd-Cucuteni. Au fost cercetate urmele unei locuințe ușoare, de tip sălaș. Urmele de locuire ale comunității culturii Coțofeni includ de asemenea numeroase fragmente de vase ceramice (Fig. 24), unelte de silex și o figurină modelată din lut. Cultura Coțofeni, este legată de fenomenele complexe și îndelungate ale procesului de indeo-europenizare ce au loc la sfârșitul perioadei eneolitice. Așezările sunt de dimensiuni mici, intesitatea depunerilor este redusă, dar suprafețele ocupate treptat, au o arie întinsă.

 

EPOCA BRONZULUI

 

Cultura Ciomortan - Costișa (2100/2000 – 1900/1800 î. Hr.)

Atât cât rezultă din cercetările de până acum, pe parcursul perioadei timpurii a epocii bronzului (perioada cuprinsă aproximativ între a. 3.000 și 2.200 a. Chr.), așezarea de la Păuleni-Ciomortan nu a fost locuită.

O dată cu începutul perioadei mijlocii a epocii bronzului, în așezarea de la Păuleni-Ciomortan se stabilește o comunitate aparținând culturii Costișa (datând aproximativ din perioada cuprinsă între anii 2.200 și 2.000 a. Chr.). După cum arată cercetările de până acum, acestui grup îi aparține meritul de a fi amenajat primele construcții de apărare ale așezării. Accesul din vest în așezare a fost barat de două șanțuri transversale. Din vest, nord și est așezarea a fost apoi înconjurată de un val de un șanț în formă de potcoavă. Cercetările au adus date concludente privind modul de construire a valului de apărare. Inițial, purtătorii culturii Costișa au ridicat un val de dimensiuni mici compus din lut galben scos din șanț și o palisadă în fața acestuia. După ce valul a fost bine tasat, construirea lui a fost întreruptă, fapt atestat de descoperirea unei vetre amenajate pe panta sa interioară. Apoi, în fața acestui val a fost construită o palisadă. In timpul săpăturilor s-a observat foarte limpede că stâlpii acesteia au perforat straturile de locuire Ariușd-Cucuteni și respectiv Coțofeni. Deasupra valului a fost construită o structură din stâlpi de lemn, peste care apoi a fost ridicat valul de pământ. Pe măsura tasării și alunecării acestuia, se adăugau periodic alte straturi de pământ, care se observă în secțiunea transversală a valului sub forma unor secvențe stratigrafice distincte. în prezent, diferența de nivel dintre coama valului și exteriorul așezării depășește 7 m. Această diferență a fost alcătuită de altitudinea naturală a promontoriului (cea. 3 m), de înălțimea valului construit (cea. 3 m) și de adâncimea șanțului de apărare. Dacă admitem că în timp valul s-a tasat și parțial a alunecat (fiind greu de estimat cu cât s-a redus înălțimea valului din acesta cauză), trebuie să apreciem că așezarea reprezenta în acea perioadă o adevărata fortăreață.

Care să fi fost rostul unei astfel de fortificații? Se știe că, de obicei, așezările fortificate erau înconjurate de un număr de așezări deschise. Ele au fost centre ale unor entități teritoriale și serveau drept locuri de refugiu. Până în prezent însă, în jurul sitului de la Păuleni-Cimortan nu a fost găsită nici o altă așezare aparținând culturii Costișa. Mai mult, în toată Depresiunea Ciucului nu se cunoaște o altă așezare aparținând acestei culturi. în aceste condiții, având în vedere poziția geografică deosebită pe care o ocupă acest sit, trebuie să admitem - cu titlu de ipoteză - că rostul așezării fortificate de la Păuleni-Ciomortan era acela de a controla una dintre cele mai importante căi de legătură dintre Depresiunea Ciucului și Moldova. Este posibil că pe această cale pătrundea în Moldova cuprul de la Bălan. De altfel, în Moldova unde nu există zăcăminte importante de cupru, chiar în cadrul culturii Costișa sunt cunoscute numeroase obiecte confecționate din acest metal, cele mai importante dintre acestea fiind reunite în depozitul de topoare de la Borlești, jud. Bacău, în depunerea de brățări de la Seliște, jud. Neamț, precum și altele. Evident, rămâne ca viitoarele cercetări să arate în ce măsură acesta ipoteză este valabilă.

În partea de nord-est a așezării au fost descoperite urmele unui culuar lat de 0,8 -1,3 m, ce traversa valul de apărare. Culuarul pleca din marginea interioară a valului, unde se unea cu o construcție de la care s-au păstrat o groapă ovală (1,9 x 5 m) și mai multe gropi de stâlpi și pari. În interiorul acestei construcții se aflau numeroase fragmente de vase ceramice, oase de animale și două fragmente de oase umane: unul de mandibulă iar altul, de calotă craniană.

După ce traversa partea cea mai înaltă a valului, culuarul se deschidea unindu-se cu palisada. Pereții culuarului au fost consolidați de stâlpi înfipți în pământ. Acolo unde acesta traversa cea mai înaltă parte a valului, pe fundul său, într-un strat de cenușă neagră, au fost găsite resturi a trei oameni incinerați -un adult și doi copii. Scheletul individului adult era culcat pe partea stângă, în poziție ușor chircită, cu capul îndreptat spre exteriorul așezării (spre NNE). Scheletul unuia dintre copii se afla în dreptul capului și a zonei pectorale a celui adult și era culcat pe partea dreaptă în poziția chircită. Scheletul celui de-al doilea copil se afla în dreptul picioarelor celui adult, în aceeași poziție (Fig. 25). Alături de cele trei schelete au fost găsite opt vase ceramice, dintre care numai unul era întreg, restul fiind sparte (Fig. 26).

La reconstituirea acestui complex trebuie ținut cont de următoarele elemente: interiorul culuarului, mai ales în partea sa inferioară, conținea numeroase urme de lemn ars; o parte din fragmentele vaselor depuse întregi în acest complex, se aflau sub scheletele celor trei indivizi; scheletele umane se aflau într-o poziție care sugerează că după ce au fost depuse, ele au mai fost mișcate; în partea superioară a umpluturii culuoarului, deasupra celor trei schelete umane, se aflau numeroase dale de piatră; umplutura culuarului de deasupra scheletelor era alcătuită din lut ars la roșu (Fig. 27).

Plecând de la aceste observații se poate deduce că la început, culuarul a fost folosit drept poartă, iar apoi, probabil înaintea părăsirii așezării, destinația sa a fost schimbată, el devenind locul unui ritual soldat cu sacrificii umane. Acolo unde poarta traversa partea cea mai înaltă a valului de apărare, a fost ridicată o construcție de lemn, poate un turn. Aceasta se sprijinea pe stâlpii înfipți în pământ de ambele laturi ale culoarului și pare să fi avut cel puțin trei niveluri. Primul nivel îl constituia fundul culoarului, al doilea era format din podea de lemn, suspendată - pe acest din urmă nivel, după toate probabilitățile, au fost depuși cei trei defuncți și vasele ceramice. În sprijinul acestei ipoteze vine faptul că sub scheletele umane s-au găsit urme de bârne arse, fragmente de vase ceramice, iar poziția defuncților, deși păstra conexiuni anatomice normale, părea ușor nefirească.

Al treilea nivel pare să fi fost format dintr-un cadru de lemn și dale de piatră. Peste acesta din urmă, a fost depus pământ din val. Restul culuarului (la sud și nord de construcția de lemn) rămânea deschis. Toate acestea sugerează că după ce defuncții au fost depuși pe podeaua suspendată, construcția a fost incendiată. După ce construcția a lut foc și a început să se prăbușească, corpurile celor trei defuncți - înaintea dezintegrării - precum și vasele depuse alături, au căzut pe fundul culuarului. Focul a fost atât de puternic, încât oasele umane s-au calcinat, culoarea vaselor ceramice sparte în timpul prăbușirii construcției s-a modificat, iar pământul ce suprapunea complexul, a căpătat culoarea roșie - fapt datorat arderii acestuia într-un mediu bogat în oxigen (de fapt culoarea roșie reprezintă oxidul de fier din conținutul lutului).

Până în prezent, în așezarea de la Păuleni-Ciomortan nu au fost găsite urme de locuințe aparținând culturii Costișa. Deși de multe ori, în timpul cercetării, au fost observate aglomerări de fragmente ceramice, oase de animale și fragmente de lutuială, toate acestea în poziție secundară. După toate probabilitățile, locuințele culturii Costișa au fost distruse de locuirea din perioada imediat următoare.

Cea mai reprezentativă categorie de materiale arheologice aparținând culturii Costișa este constituită de vasele ceramice. Gama olăriei acestei culturi cuprinde vase de forme și dimensiuni diferite, adesea decorate - prin tehnici și motive variate. O categorie aparte o reprezintă amforele - vase relativ mari, lucrate din pastă fină, având fundul îngust, corpul globular și gâtul cilindric înalt (Fig. 28). Amforele au câte două toarte prinse de buză și umăr (Fig. 29). De formă asemănătoare, însă de dimensiuni mult mai mici (până la 10 cm înălțime), sunt așa-zisele amforete (Fig. 30). Se întâlnesc de asemenea străchini lucrate și ele din pastă fină (Fig. 31). Vasele lucrate din pastă grosieră, destinate după toate probabilitățile gătitului, sunt oale și borcane — recipiente lucrate din lut în amestec cu cioburi pisate și nisip, cu gura larg deschisă. Adesea, exteriorul acestor vase - iar mai rar și interiorul - sunt acoperite cu striații. Decorul întâlnit pe vasele ceramice ale culturii Costișa este realizat în trei tehnici principale - incizie, împunsătură și aplicație în relief. Motivele realizate prin incizie sau împunsături redau figuri geometrice considerate drept simboluri ale fertilității și fecundității - triunghiul și rombul umplute cu împunsături sau hașurate - încadrate în compoziții sugerând simboluri solare: crucea și cercul cu raze (Fig. 32). Motivele realizate în relief sunt brâuri simple, alveolare sau crestate dispuse de obicei sub buza vaselor, precum și diverse preminențe cilindrice sau conice prinse de corp.

 

Cultura Wietengberg (1800/1700 – 1500/1400 î. Hr)

Vestigiile culturii Wietenberg descoperite la Păuleni-Ciomortan sunt deosebit de bogate. Acestea datează din perioada sa timpurie, marcând probabil momentul pătrunderi acesteia în Depresiunea Ciucului din centrul Transilvaniei. Deși cercetarea este departe de a fi epuizat suprafața așezării, pot fi emise câteva ipoteze de lucru privind organizarea așezării Wietenberg. O dată pătrunși în sud-estul Transilvaniei, purtătorii acestei culturi, fiind preocupați de preluarea controlului asupra celor mai importante puncte strategice, au ocupat așezarea de la Păuleni-Ciomortan. Rămâne deocamdată neclar dacă ei i-au determinat pe predecesorii lor să părăsească așezarea sau au găsit-o deja părăsită. După toate probabilitățile, ei au reparat fortificațiile vechi și și-au construit locuințele pe panta interioară a valului de apărare. Pe de o parte, astfel de dispunere a locuințelor, asigura mai multă protecție locuitorilor în fața eventualului inamic care ar fi atacat așezarea aruncând de la distanță pietre și săgeți cu foc, iar pe de alta, conferea adăpost în fața vântului.

Cele mai consistente urme de locuire Wietenberg au fost descoperite pe panta interioară a valului de apărare, în partea de est și nord-est a așezării. Aici au fost cercetate cinci locuințe, patru complexe rituale și câteva gropi menajere.

Locuințele culturii Wietenberg au fost amenajate pe panta interioară a valului de apărare, distanța dintre ele fiind de 0,4 - 0,6 m. Având în vedere adâncimea mică la care au fost descoperite - între 0,3 și 0,6 m de la suprafața actuală a terenului — locuințele s-au conservat surprinzător de bine (Fig. 33). Inițial, în timpul săpăturilor, deasupra acestor locuințe au apărut aglomerări mari de bolovani de piatră neprelucrate. După îndepărtarea pietrelor au apărut dărâmăturile pereților circumscrise perimetrelor dreptunghiulare ale locuințelor. Acestea se prezentau sub forma unor aglomerări de fragmente de lipitură arsă, cu amprente de pari și nuiele împletite, dar și cu fețe drepte și netede (Fig.34). După ce umplutura locuințelor a fost cercetată și dislocată, s-a constatat că ele au fost ușor adâncite în panta valului și aveau dimensiuni cuprinse între 3 x 1,8 și 4 x 2 m (Fig. 35). La nivelul podelelor, în fiecare locuință, au apărut vetre lutuite (Fig. 36), de formă circulară sau ovală (câte două în trei locuințe, iar într-una - trei) și gropi de stâlpi dispuse în principal pe marginile locuințelor. Toate aceste observații permit reconstituirea fidelă a locuințelor. Inițial locul unde urma să fie ridicate locuințele a fost nivelat prin săparea în panta valului - până la 0,3 m adâncime, apoi au fost înfipte în pământ stâlpi de rezistență, de care au fost prinși pereții formați din pari și nuiele împletite (Fig. 37).

Structura de lemn, a fost acoperită de lut bine amestecat cu apă, nisip și pleavă. Este greu de stabilit cum au fost realizate acoperișurile acestor locuințe. Având în vedere faptul că deasupra dărâmăturilor pereților se aflau aglomerări de piatră, se poate presupune că acoperișurile se sprijineau pe bare de lemn transversale și au fost formate din substanțe organice (stuf, fân, piei?), iar ca acoperișul să nu fie luat de vânt, deasupra acestuia au fost depuse pietre destul de grele. Locuințele erau încălzite cu ajutorul vetrelor (Fig. 38) și trebuie să admitem că podelele și pereții, au mai fost acoperite cu piei sau covoare de lână, așa cum sugerează numeroasele observații etnografice. Altfel, ar fi greu de imaginat cum puteau locuitorii acestei așezări să suporte iernile grele pentru care este renumită zona.

Sub dărâmăturile pereților, au apărut vase ceramice întregi sau sparte pe loc, precum și numeroase fragmente ceramice izolate (Fig. 39), piese de piatră, os, corn și bronz.

Un interes deosebit îl reprezintă urmele unor complexe de cult descoperite în imediata vecinătate a locuințelor. Astfel, la distanța de 1 m de una dintre locuințe, spre coama valului, au fost urmărite vestigiile unei construcții dreptunghiulare (1,3 x 1,8 m) marcată de gropi de stâlpi ce au perforat valul de apărare. În cuprinsul acestei construcții au fost găsite câteva vase ceramice Wietenberg sparte pe loc. În colțul de sud-vest a construcției se afla o groapă circulară puțin adâncă, pe fundul căreia se afla în poziție chircită scheletul unui copil de 6 luni (Fig. 40). Alături de scheletul copilului se aflau două pietre mari neprelucrate și câteva fragmente ceramice de factură Wietenberg. Este puțin probabil ca acest complex să fi fost un mormânt obișnuit, întrucât - fapt bine cunoscut - purtătorii acestei culturi practicau ritul funerar diferit, cel al incinerației, înmormântându-și defuncții în spații funerare distincte de așezări, în necropole plane. După toate probabilitățile, acest complex atestă sacrificiul unui copil - obicei bine cunoscut în preistorie dar și mai târziu.

De importanță deosebită sunt două toarte și un vas ceramic de tip Monteoru, descoperite în interiorul unei locuințe. Acestea prezintă toarte caracteristice culturii menționate, din care una este în formă de șa simplă, iar alta era modelată în formă de șa cu prag. Ultima este decorată, asemeni exemplarelor din perioada MIC2 din Moldova, cu bandă formată din două linii orizontale incizate, între care se află un șir orizontal format din împunsături oblice. Vasul are corpul globular, gâtul scurt și două toarte trase din buză în bandă, supraânălțate și prinse de corp (Fig. 41).

În aceste locuințe materialul arheologic descoperit este bogat, s-au remarcat piese din bronz (Fig. 42), os sau corn (Fig. 43), lut ars (Fig. 44) și foarte multe vase ceramice întregi și întregibile: cești cu toartă supraânălțată și ornamentate cu caneluri oblice pe corp (Fig. 45); străchini cu buza lobată și amfore cu corpul globular (Fig. 46); oale ornamentate cu brâuri alveolare pe gât sau cu delor spiralic dispus în relief (Fig. 47), lucrate din toate categoriile de ceramică și prin cunoștințe deosebite în ceea ce privește modelarea lor.

Alt complex legat de sacrificiu uman a fost descoperit aproape de marginea interioară a valului de apărare, în partea de est a așezării. Aici erau depuse două cranii umane, iar sub ele un schelet uman întreg. între cele două cranii, se afla un vas ceramic atribuit culturii Wietenberg.

O depunere rituală a fost descoperită și în partea de nord-est a așezării, la marginea interioară a valului de apărare. Aceasta era formată din două vase ceramice specifice culturii Wietenberg, depuse împreună într-o groapă îngustă puțin adâncă. La gura unuia dintre vase se afla o rotiță de car votiv lucrată din lut ars. Plecând de la interpretarea carelor și rotițelor drept simboluri solare trebuie admis că depunerea respectivă a fost legată de un ritual dedicat unei divinități solare. De altfel, printre cele mai la îndemână argumente în favoarea unei astfel de interpretări îl poate reprezenta binecunoscuta și larg răspândita imaginea a lui Helios - divinitate solară în mitologia antică - străbătând cerul într-un car.

În incinta așezării a fost cercetat un complex a cărui destinație rămâne nelămurită. Urmele acestuia au fost formate din mai multe gropi de stâlpi săpate în stâncă, dispuse circular (diametrul acestui cerc fiind de 3 m) și de o groapă de stâlp în mijlocul cercului. După toate probabilitățile, aici se afla o construcție de formă circulară având acoperișul conic, marginile căruia se sprijineau)e stâlpii de rezistență a pereților, iar partea centrală (vârful conului) - pe stâlpul central. În interiorul acestui complex au fost găsite fragmente ceramice aparținând culturilor Costișa și Wietenberg.

Dacă cercetările arheologice viitoare de la Păuleni Ciuc – Ciomortan, vor aduce la lumină noi descoperiri de gropi circulare cu copii înhumați, atunci se va putea vorbi de un ritual de înmormântare specific populației de tip Wietenberg prin săparea gropilor gropi circulare a copiilor în poziție chircită ”.

 

Importanța descoperirilor

În prezent, așezarea preistorică de la Păuleni Ciuc-Ciomortan, deși una dintre cele mai amplu cercetată din zonă, este departe de a fi cercetată exhaustiv. Ea ascunde încă multe taine și dispune de un potențial științific extraordinar de valoros. Continuarea cercetărilor în această așezare ar putea să contribuie decisiv la o mai bună cunoaștere a preistoriei acestui areal.

Gradul bun de conservare a vestigiilor, paleta cronologică și culturală bogată, dimensiunile relativ mici, precum și poziția geografică deosebită care pune în evidență relațiile dintre Moldova și Transilvania, recomandă acest sit drept un bun laborator de cercetare a civilizațiilor din eneolitic și epoca bronzului. Pe de altă parte, apropierea de obiective turistice cu potențialul turistic ridicat, pot transforma acest sit într-un punct de atracție turistică deosebită.

 

 

8

 

loading...